Acordul SUA-Iran ridică întrebarea inevitabilă: pentru ce s-a purtat războiul?

Memorandumul de înţelegere semnat de preşedintele Donald Trump şi de preşedintele Masoud Pezeshkian al Iranului dezvăluie consecinţele politice, militare şi economice ale deciziei prost chibzuite de a ataca Iranul pe 28 februarie.

Costul uman este deja clar. Mii de oameni au fost ucişi, mulţi dintre ei civili, în Iran şi în Liban.

SUA şi, prin extensie, Israelul au suferit o înfrângere strategică. Regimul de la Teheran s-a confruntat cu cel mai mare coşmar al său: o operaţiune militară comună menită să-l paralizeze sau să-l distrugă - desfăşurată de SUA, cea mai robustă putere din lume şi de Israel, superputerea din Orientul Mijlociu. Regimul nu doar că a supravieţuit. A fost întărit.

Strategia sa de a bloca Strâmtoarea Hormuz - şi, odată cu ea, o cincime din aprovizionarea mondială cu petrol şi gaze, precum şi alte componente vitale ale economiei globale - l-a forţat pe Trump să accepte o serie de concesii care i-au înfuriat şi alarmat pe susţinătorii americani a unei poziții dure faţă de Iran, precum și pe guvernul israelian.

Memorandumul de înţelegere prevede încetarea războiului din Liban. Israelul spune că acest lucru nu se poate întâmpla. Vrea mână liberă în Liban, iar această chestiune are potenţialul de a provoca o ruptură şi mai profundă între Israel şi SUA şi de a alimenta poziția mai dură a celor din Iran care se opun oricărui acord cu americanii.

În schimbul redeschiderii Strâmtorii, textul memorandului prevede că SUA va ridica blocada sa asupra porturilor iraniene, impusă ca o contramăsură, și va renunţa la sancţiuni, permiţând Iranului să câştige miliarde de dolari din exportul de petrol. Washington va începe și procesul de returnare a altor miliarde către Iran prin deblocarea unor active pe care le deţinea în străinătate.

Toate aceasta înainte de a ajunge la partea dificilă a negocierii unui acord nuclear. Este preţul revenirii la situaţia din 27 februarie, în ziua dinainte ca SUA și Israel să declanșeze războiul. În acea zi, Strâmtoarea Hormuz era deschisă pentru transport maritim, iar negociatorii americani şi iranieni discutau un acord nuclear.

Semnarea memorandumului înseamnă că negociatorii își vor reîncepe munca, iar navele vor putea traversa Strâmtoarea Hormuz.

Secretarul de stat al lui Joe Biden, Antony Blinken, a scris pe X că „singura «realizare» a armistiţiului este potențiala redeschidere a Strâmtorii Hormuz - care era deschisă înainte de izbucnirea războiului. Şi, aparent, vom plăti Iranul pentru a face asta.”

Întrebarea privind scopul exact al războiului este inevitabilă şi nu va dispărea. Ea reprezintă cea mai gravă gafă de politică externă a lui Trump de până acum.

Ar putea marca şi sfârşitul lungii cariere politice a prim-ministrului israelian Benjamin Netanyahu. El se confruntă cu alegeri în octombrie şi cu o evaluare din partea alegătorilor israelieni privind rolul său în eşecurile de securitate - cele mai grave din istoria Israelului - care au făcut ca serviciile sale militare şi de informaţii de elită să nu detecteze planul Hamas de a invada Israelul din Gaza la data de 7 octombrie 2023. Politicile militare dure ale lui Netanyahu şi respingerea diplomaţiei au fost concepute, cel puţin parțial, pentru a-i restabili reputaţia de garant al securităţii Israelului.

Teheranul a fost întotdeauna conştient de potenţiala putere a gestului de închidere a Strâmtorii Hormuz. La fel de conștiente au fost şi armata SUA, și diplomaţii şi agenţii săi de informaţii.

Dar fostul lider suprem al Iranului, Ali Khamenei, un bărbat prudent și în vârstă, a ales să nu-şi asume riscul de a folosi Strâmtoarea ca armă.

După ce Israelul i-a ucis pe Khamenei și pe cei mai apropiaţi consilieri ai săi în primele raiduri ale războiului, succesorii săi au crezut, în mod corect, că poartă o luptă existenţială şi nu au ezitat să închidă Strâmtoarea.

Ei au descoperit puterea de a deține controlul asupra unui punct nevralgic al economiei globale. Este o armă mult mai uşor şi mult mai ieftin de folosit decât reţeaua de aliaţi şi intermediari pe care Iranul a construit-o în Orientul Mijlociu timp de zeci de ani, cheltuind miliarde.

Cu excepţia regimului Assad din Siria, care s-a prăbuşit la sfârşitul lui 2024, aşa-numita axă a rezistenţei a Iranului a supreviețuit, la limită. Dar a fost atât de afectată de Israel încât capacitatea ei de a „opune rezistență" este o dezbatere mai mult teoretică.

Iranul a investit, totodată, fonduri într-un program nuclear despre care continuă să nege că ar fi avut vreodată scopul de a construi o armă, dar care, fără îndoială, i-a oferit Teheranului opţiunea de-a face asta şi de a lansa o ameninţare. Însă programul a provocat un război care, în ciuda supravieţuirii regimului iranian, a provocat pagube uriaşe țării.

Închiderea Strâmtorii, în schimb, a fost o intervenție uşoară şi a avut un impact rapid şi devastator, proiectând consecinţele negative asupra statelor petroliere arabe şi asupra aproape asupra întregii lumi.

Capacitatea forţelor aeriene ale SUA şi ale Israelului a adus o serie de victorii tactice. Dar acestea nu au fost suficiente pentru a evita o înfrângere strategică. Acest lucru s-a datorat faptului că strategia Statelor Unite și a Israelului de a schimba regimul s-a bazat pe o serie de presupuneri superficiale şi eronate.

Ei au presupus că uciderea liderului suprem va provoca prăbuşirea regimului. Dar, timp de aproape o jumătate de secol, instituţiile Republicii Islamice au fost consolidate pentru a rezista tentativelor de distrugere.

Nu a fost ca în cazul Venezuelei, unde o dictatură latino-americană coruptă s-a prăbuşit atunci când liderul său a fost răpit şi dus pentru a fi judecat în SUA. Regimul iranian este, fără îndoială, corupt şi extrem de represiv - agenții săi au ucis mii de protestatari pe străzile Iranului în ianuarie - dar se bazează şi pe ideologie, pe convingere religioasă şi pe o concepţie despre securitatea naţională, martiriu şi supravieţuire care a rezultat din războiul devastator cu Irakul lui Saddam Hussein în anii '80.

Când a pornit războiul, preşedintele Trump a spus că regimul din Teheran va cădea. El le-a spus iranienilor să se pregătească pentru o şansă care apare o dată într-o generaţie de a-şi recâştiga ţara. Nu mult după aceea, a cerut capitularea necondiţionată a regimului iranian.

Netanyahu, care încercase şi eşuase în repetate rânduri să-i convingă pe predecesorii lui Trump de la Casa Albă să participe la război împotriva Iranului, a folosit un limbaj biblic pentru a exprima amploarea evenimentelor despre care el credea că urmau să se desfășoare: „Această coaliţie de forţe ne permite să realizăm ceea ce am dorit să fac timp de 40 de ani: să lovim regimul terorist în mod decisiv.”

Niciunul dintre cei doi nu și-a împlinit promisiunile.

Memorandumul de înţelegere nu este un acord final. El reprezintă un pact pentru a discuta cea mai mare problemă dintre părțile implicate - programul nuclear al Iranului. Dar memorandumul este construit în jurul unor stimulente cheie pentru Iran. Dacă negocierile progresează, SUA a spus că va ridica sancţiunile.

Totul depinde de succesul a 60 de zile de negocieri privind stabilirea unui acord nuclear - care pot fi și probabil vor fi prelungite, deoarece problemele în discuție sunt complexe. Niciuna dintre părţi nu are încredere în cealaltă. Multe lucruri pot decurge prost. Susţinătorii unei poziții dure din Washington, Teheran şi Israel nu doresc ca acordul să se întâmple.

Iranul ar putea să îşi supraevalueze poziţia, adoptând o abordare maximalistă în negocierile care urmează şi punând potențial în pericol câştigurile economice care i-ar putea salva economia slăbită.

Dar acest acord este un rezultat mult mai bun decât un război care a ucis mii de oameni şi care ar fi putut să provoace o recesiune economică globală.

Dacă se încheie un acord nuclear, care să satisfacă atât SUA, cât și Iranul, și dacă ambele părţi îşi vor respecta angajamentele, Orientul Mijlociu ar putea fi transformat. Dar aceasta este o ipoteză amplă, care se întrevede la sfârșitul unor negocieri lungi şi dificile.

Acest articol a fost scris și revizuit de jurnaliști BBC, folosind inteligența artificială pentru a ajuta în procesul de localizare, ca parte a unui proiect pilot.

Editat de Ruxandra Iordache.