Svetlana Aleksievici: „Nu mai sunt o susținătoare a revoluției”

- Autor, Vibeke Venema
- Autor, Tatsiana Yanutsevich
- Rol, BBC World Service
- Data publicării
- Timp de lectură: 8 min
Svetlana Aleksievici își amintește că a văzut „sute de mii de oameni” mărșăluind pe lângă apartamentul ei din Minsk a doua zi după alegerile din 2020 care i-au oferit un al șaselea mandat consecutiv președintelui Belarusului.
„N-am crezut că vor protesta vreodată, dar au făcut-o. A fost probabil una dintre cele mai puternice emoții pe care le-am trăit”, spune scriitoarea laureată a Premiului Nobel.
Această emoție, spune ea, a fost parțial „o speranță naivă – dar totuși, speranță”.
Aleksievici s-a alăturat protestelor împotriva alegerilor, pe care mulți le-au considerat fraudate, și a devenit parte a Consiliului de Coordonare care urma să pregătească noi alegeri și o tranziție pașnică a puterii.
Însă speranța s-a stins puțin câte puțin pe măsură ce au trecut săptămânile.
„Acum este clar ce perspectivă romantică am avut”, spune ea.
Protestele au fost reprimate cu brutalitate, iar membrii Consiliului de Coordonare au fost arestați unul după altul, până când Aleksievici, pe atunci în vârstă de 72 de ani, a rămas singura în libertate.
Ambasade străine i-au venit în ajutor atunci când bărbați mascați au încercat să intre în apartamentul ei. Diplomați europeni și partenerii lor i-au păzit pe rând casa timp de două săptămâni, dar, în cele din urmă, ea a realizat că va trebui să plece.

Sursă imagine, Twitter/@AnnLinde
Aleksievici spune că i s-a permis să se îmbarce într-un zbor spre Berlin doar pentru că ambasadoarea adjunctă a Germaniei, Anna Luther, a însoțit-o la aeroport.
Nu a luat mai nimic cu ea, sperând că se va întoarce repede. Dar acum au trecut cinci ani de când se află în capitala Germaniei, cu șanse minime de a se întoarce acasă.
Descrierea „utopiei”
Acum în vârstă de 78 de ani, Svetlana Aleksievici a petrecut mai bine de 40 de ani documentând viețile oamenilor din Uniunea Sovietică și din statele independente care au rezultat din fracturarea acesteia.
Ea a înregistrat experiențele lor din timpul celui de-al Doilea Război Mondial, al războiului sovieto-afgan și al dezastrului nuclear de la Cernobîl. Cărțile ei sunt cunoscute sub denumirea colectivă Voci din Utopie, care face referire în mod ironic la experimentul comunist de 70 de ani.
„Am vrut să descriu această tentativă de utopie, să arăt cum s-a concretizat în inimile și în casele oamenilor”, spune ea.
Însă realitatea pe care o descrie este departe de a fi utopică. Drept urmare, cărțile sale au fost scoase din programa școlară în Rusia și Belarus. Afost cenzurată, urmărită penal și acum efectiv exilată.
Pe plan internațional, povestea ei este cu totul diferită. Cărțile lui Aleksievici au fost traduse în 52 de limbi și publicate în 55 de țări. Ea a câștigat Premiul Nobel pentru Literatură în 2015.
O masă mare de lemn din apartamentul său din Berlin este plină de notițe pentru următoarea sa carte, pe care a început să o scrie după evenimentele din 2020.
Pentru realizarea acestui volum, vorbește cu tineri care au ieșit pe străzi să protesteze, întrebându-i ce și-au dorit și ce îi dezamăgește astăzi.
„Poate că am iubit prea mult revoluțiile”, spune ea. „Nu se întâmplă întotdeauna cum sperăm... Ei bine, nu mai sunt o susținătoare a revoluției, nu susțin vărsarea de sânge.”

Sursă imagine, AFP via Getty Images
„Iubesc singularitatea fiecărei voci umane”
Când s-a prăbușit Uniunea Sovietică în anii '90, „ni s-a părut că am scăpat cu toții din captivitate", spune Aleksievici, descriind o altă perioadă cu multă speranță.
Dar ea spune că „omul roșu” – întruchiparea regimului sovietic – nu a dispărut odată cu imperiul.
„El împușcă oameni în Ucraina, el domnește la Kremlin”, spune ea. "Nu, nu a murit încă.”
Pentru fiecare dintre cărțile sale, Aleksievici intervievează sute de oameni, combinându-le cu talent mărturiile în ceea ce ea numește „un roman pe mai multe voci”.
„Este o încercare de a transforma viața obișnuită în literatură. Pur și simplu alegi bucăți de artă din viața reală”, spune ea, comparându-și metoda cu cea a sculptorului Rodin, care povestea că începea mereu o lucrare cu un bloc de marmură și elimina tot ceea ce nu-i era necesar.
„Îmi place cum vorbesc oamenii”, a spus în discursul de la acordarea premiului Nobel din 2015. „Iubesc singularitatea fiecărei voci umane. Este cea mai mare dragoste și pasiune a mea.”
Reacția oamenilor din Belarus atunci când a câștigat Premiul Nobel a fost „minunată”, spune ea. Se spune că Minsk a rămas fără șampanie, iar oamenii o îmbrățișau pe stradă.
Chiar și Aleksandr Lukașenko, fostul șef al unei ferme colective, acum președinte al țării de 31 de ani, a declarat că i-a citit cărțile – deși ea se îndoiește că a făcut-o.
„El are o perspectivă diferită asupra lumii”, spune ea.
„Eroine îndrăgite”
Aleksievici își amintește că a crescut în sate în care rămăseseră majoritar femei, după dezastrele din timpul celui de-al Doilea Război Mondial.
Milioane de belaruși au murit în război, iar cei care au supraviețuit luptelor din Europa au fost trimiși în Gulag la întoarcere.
„Oamenii erau veseli doar la nunți, care erau foarte rare, deoarece majoritatea bărbaților tineri muriseră.”

Sursă imagine, Arhiva de familie a Svetlanei Aleksievici
De aceea, spune ea, femeile sunt „eroinele principale îndrăgite” ale cărților sale. Prima sa carte, „Războiul nu are chip de femeie” (1985), a fost despre femeile veterane de război.
Un milion de femei sovietice au lucrat voluntar ca soldați și medici, însă contribuția lor a fost în cea mai mare parte ignorată, înainte ca Aleksievici să scrie despre ele.
Relatările sunt terifiante și macabre, dar nu lipsite de umor – o femeie i-a spus lui Aleksievici că unul dintre cele mai deranjante lucruri legate de serviciul în armată a fost că a trebuit să poarte lenjerie intimă bărbătească.
„Spionarea” durerii
„Dacă nu și-ar fi spus poveștile, iar eu nu le-aș fi înregistrat, totul ar fi dispărut, iar noi nu am fi știut despre asta”, spune ea.
După Perestroika din anii '80, cartea lui Aleksievici a devenit un bestseller, cu două milioane de exemplare publicate în limba rusă.
Însă următoarea sa carte, „Soldații de zinc” (1991), a provocat controverse. A fost numită după sicriele căptușite cu zinc în care au fost trimise acasă trupurile soldaților sovietici din Afganistan.

Sursă imagine, Arhiva de familie a Svetlanei Aleksievici
Aleksievici a fost în Kabul ca jurnalist și a găsit o anumită frumusețe în aspectul bărbaților tineri în uniformă, cu armele lor strălucitoare. Însă războiul a și dezgustat-o, mai ales imaginea unor sate întregi distruse complet de lansatoarele de rachete. Ea spune că a fost important pentru ea, ca scriitoare, să vadă de ce sunt capabili oamenii.
„În general, arta este imorală. Spionezi durerea altor oameni. Durerea altora este cea care îți dă ție ocazia să crești.”
După apariția cărții, Aleksievici a fost acționată în instanță de veterani și de mame ale soldaților căzuți la datorie, care au acuzat-o de defăimare și profanarea onoarei soldaților.
„Cartea vorbea despre o realitate teribilă din care copiii lor au făcut parte, despre cum au devenit ucigași”, spune ea. „Și apoi s-au trezit față în față cu adevărurile de care se temeau.”
Rugăciune pentru Cernobîl
Cartea pe care ar vrea însă să o citească toată lumea este „Rugăciune pentru Cernobîl” (1997), cu subtitlul: o cronică a viitorului.
„Mă tem că astăzi fiecare om ar trebui să știe ceva despre atom și primejdiile sale”, spune ea.
Atacurile Rusiei asupra centralelor de energie ucrainene, inclusiv asupra celor care furnizează energie de rezervă pentru a menține în siguranță reactoarele nucleare, ar putea provoca un nou dezastru, se teme ea.
Catastrofa din 1986 de la Cernobîl a trimis nori radioactivi spre nord, deasupra casei ei din Minsk.
Apoi, ea a petrecut ceva timp în zona de excludere din jurul centralei afectate, intervievând oameni care au continuat să locuiască acolo și mâncând alături de ei, în ciuda riscului de contaminare.
„N-am putut să mă comport precum jurnaliștii occidentali, să ascult toate aceste povești teribile despre cum a murit o fiică sau s-a născut fără mâini, fără picioare, iar apoi, când eram invitați la masă, să mâncăm un sandviș separat”, spune ea.

Sursă imagine, AFP via Getty Images
Cartea lui Aleksievici a inspirat mai multe personaje din miniseria TV de mare succes din 2019, Chernobyl, inclusiv soția unuia dintre primii pompieri care au murit intoxicați cu radiații, Lyudmila Ignatenko. Când s-a difuzat serialul, a deranjat-o interesul uriaș al presei pentru viața ei.
„Dar nu e vreun fel de a spune o poveste fără a interveni în viața cuiva”, spune Aleksievici.
Și mulți oameni vor ca poveștile lor să fie cunoscute.
Soția unui alt pompier intervievat de Aleksievici a dat mită pentru a reuși să intre în spitalul în care soțul ei era pe moarte, pentru că își dorea să fie alături de el în ultimele zile de viață. Durerea lui s-a atenuat, i-a spus ea lui Aleksievici, doar atunci când făceau dragoste – „atunci, el rămânea în tăcere pentru o vreme”.
Pentru a proteja femeia de condamnarea publică, Aleksievici i-a dat un nume fals. Dar aceasta a sunat-o după apariția primei ediții să o întrebe de ce a luat decizia asta.
„Nu am vrut să suferi”, i-a spus Aleksievici.
Ea a răspuns: „Nu, am suferit deja atât de mult, el a suferit atât de mult. Spune adevărul, chiar cu prețul inimii mele”.
În ciuda temelor întunecate, dragostea este un subiect care apare constant în cărțile lui Aleksievici.
„Întotdeauna am fost convinsă că scriu despre iubire. Nu colecționez orori, colecționez mărturii despre ce înseamnă spiritul uman”, a declarat ea în 2015.
Acest articol este o coproducție Nobel Prize Outreach și BBC.
Acest articol a fost scris și revizuit de jurnaliști BBC, folosind inteligența artificială pentru a ajuta în procesul de localizare, ca parte a unui proiect pilot.
Editat de Viorica Toma.




